Pentru George Filip poezia inseamna arta de a fi lucid.Acest exilat in Absolut, ca si Malraux isi infrunta destinul, scriind;textul liric devine un solilocviu, rostirea este un reflex al nevoii de elucidare, o perpetua stare de veghe a constiintei( v. versurile din vol.
Vad Lumina: sunt prabusire-singurul meu martor/e degetul cu care cutez/sa scriu poemul despre nelumina/si chiar nesabuinta sa-l semnez/). Nobletea si puterea spiritului se nasc din insasi fragilitatea lui ultragiata, din finetea lui ostracizata. Prin tot ceea ce a trait si a scris pana astazi (de la Anotimpul Legendelor , 1974 si pana la Singur impotriva destinului, 2004) autorul ravneste cu o vointa apostolica, la purificarea prin asceza cuvantului care zideste. Pentru acest zeu fara armuri( cum l-a numit prietenul sau din todeauna, Alexandru Cetateanu) poemul e acea chilie a manastirii, in care se aude rugaciunea pentru iertarea vinilor unui neam.:(mantuieste Doamne vesnic soarta / Unui rob al crucii prea supus fragment din Ruga neamului roman).
Prin urmare, eul sau nu-si afla niciodata repaos; in peregrinarile sale prin lume, poetul umbla cu gratiile istoriei in spate, cautand la portile Logosului, un spatiu al mantuirii; universul sau nu este eminamente mistic, ci o tentatie a Exodului, in aflarea limanului ( e aici pamantul sub picior / tot pe-aici sunt raiul, puscaria; / stie Domnul cum sa ne imparta/ bubele, robirea, bucuria Stie Domnul). George Filip este din stirpea Ecleziastului, iluminat de puterea netarmurita a Cantecului ca o forma de durata a Creatiei. Singura putere, pentru poet in stare sa invie cetatea neinsufletita a credintei este data de Cantec. Desi a strabatut cercurile infernului unui timp paduret (Lucian Blaga), el stie ca noaptea nefiintei nu va fi eterna, pentru ca asta e vestirea: astazi /ne-a batut la geam Iisus(Vestirea). Idealul poeziei, ca si sufletul de altfel, are gratia salvarii prin sacralitatea inocenta pe care le aspira. Singura intoarcere posibila a Poeziei este spre izvoarele ei ( eu am vazut, prieteni, lumina din Lumina Ruga Luminii).
Nu trecutul respira prin poemele sale, ci timpul insusi; el metamorfozeaza caderile, in inaltari. Locul exilului sau este profund sapat in sinele sau, parand ca ne vorbeste din lumi indepartate, precum povestile si legendele ( inima-imi pulseaza clorofila / cand sunt trist astern poeme sterpe / pe imacularea dintr-o fila Vad Lumina). Scrisul, in aceste conditii urmeaza la exilatul nostru, un tipar arhetipal, fundamentat pe doua linii tematice esentiale: navigatie pentre meandrele eului si razboiul cu Istoria (v. Mircea Eliade Les Trois Graces : de aproape douazeci de secole, omenirea nu mai gandeste in functie de un destin unipersonal, Homeric, ci de Trinitate, una ca substanta, in trei ipostaze). George Filip se scufunda in scriitura la modul Eucharistic; timpul sau apartine creatiei, inteleasa ca o alta Buna Vestire a omului; el e deopotriva, semn si marturie a rezistentei sale.
Prin vers, poetul apara fiinta umana de frica organica a singuratatii, incercand sa-l salveze de imperiul negurii (Ioana Tsatsos). George Filip este pentru contemporanii sai neninvinsul hidalgo din toate infrangerile vremii prin care a trecut. Unica runa a sa ramane legamantul cu vesnicia, pe urmele magului din Lancram( caci basmul ar incepe-asa: Pe-aici umbla si el si se-ntorcea mereu,/ contimporan cu fluturii cu Dumnezeu, Cantec pentru anul 2000).
