In Iranul lui Mahmoud Ahmadinejad, oamenilor obisnuiti le lipsesc tot felul de drepturi, dar se bucura de puterea terifianta de a decide cine traieste si cine moare, cine este torturat si cine nu. Atat de simplu si crud. Iranul este una dintre tarile care continua sa aplice principiul „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, care a fost stabilit de regele Hammu-rabi al Babilonului in urma cu aproape 3.800 de ani. Potrivit Amnesty International, represaliile sunt in vigoare si in Arabia Saudita si Pakistan si exista indicii ca ar putea fi folosite si in anumite parti din Afganistan, Nigeria si Sudan.
Codul Hammurabi scris in 1780 i.Hr. permitea familiei victimei sa aplice agresorului aceeasi pedeapsa pe care a suferit-o victima, atata timp cat ambele erau de aceeasi categorie. Legislatia prevedea, de asemenea, sanctiuni economice si mutilari proportionale cu prejudiciul cauzat.
Qisas -urile , interpretarea legii represaliilor pe care unele tari o includ in sharia , legea islamica, se bazeaza pe aceleasi principii atroce . Qisasele acorda drepturi exclusive victimei sau familiei sale, in caz de deces, de a stabili, fara interventia Justitiei, ce pedeapsa primeste atacatorul. Qisa sunt dispute private . Intrucat statul nu intervine, acuzatul nu poate face apel la sentinta decisa de familie’ , explica pentru Publico Olatz Cacho, specialist Amnesty International pe probleme iraniene .
Teheranul sustine ca in 2010 au fost 245 de executii, dar IHR a documentat peste 700.
Membrii familiei pot cere trei pedepse diferite: executarea agresorului, provocarea acestuia de aceeasi vatamare sau primirea de compensatii financiare („pretul sangelui”) dupa ce l-au iertat. Cu toate acestea, ca si in Codul Hammurabi, gradul de aplicare a qisasului depinde de categoria victimei, oferind femeilor si familiilor cu venituri mici mai putine sanse de razbunare.
„Femeile valoreaza jumatate decat barbatii in legea iraniana”, denunta Mahmood Amiry Mogha-ddam, de la organizatia Iran Human Rights (IHR). De exemplu, articolul 209 din Codul penal iranian din 1991 prevede ca, daca un barbat ucide o femeie, familia victimei poate pretinde razbunare daca a platit anterior compensatia financiara penala egala cu jumatate din valoarea „pretului sau de sange”.
Organizatiile pentru drepturile omului considera ca Iranul este tara in care se aplica cel mai mult aceste sentinte teribile, desi cenzura impusa de regimul Ahmadinejad ingreuneaza obtinerea unor cifre concrete. „Sunt sigur ca exista mai mult de o suta de cazuri in fiecare an”, spune Cacho.
Procurorul general al Iranului, Gholamhossein Mohseni Ejei, a declarat ca in primele patru luni ale anului 2011 au fost executate 45 de persoane. Alti 54 au fost condamnati la moarte pentru crime sau violuri rezolvate prin represalii. Cu toate acestea, activisti precum Moghaddam cred ca cifra este mult mai mare: „Conform guvernului iranian, in 2010 au fost efectuate 245 de executii, dar am documentat peste 700”.
Opacitatea regimului afecteaza mai ales atacurile fizice care se rezolva cu qisas . „Dupa condamnarea lui Sakineh Ashtiani la moarte prin lapidare pentru adulter [care a fost anulata in cele din urma], autoritatile stiu ca aceste cazuri trezesc multa atentie internationala si le tin secrete”, a declarat reprezentantul IHR intr-o conversatie telefonica de la Oslo.
Este cazul lui Ameneh Bahrami, o femeie iraniana care a orbit dupa ce pretendentul ei i-a aruncat acid in fata in 2004. In iulie 2011, Bahrami, in varsta de 32 de ani, a decis sa-si ierte atacatorul cu cateva secunde inainte ca acesta sa fie aplicat cu aceeasi pedeapsa cu ea. suferit: adica sa-l orbi cu acid. In schimbul iertarii, a cerut despagubiri de 150.000 de euro pentru a plati tratamentul de reconstructie a ochilor si fetei, grav desfigurate de efectele acidului sulfuric. Atata timp cat nu plateste, barbatul va ramane in inchisoare, unde a ispasit deja sapte din cei 12 ani la care a fost condamnat.
„Iranul foloseste legea talionului pentru a speria populatia si a preveni protestele democratice”.
Bahrami, care locuieste cea mai mare parte a anului in Barcelona unde primeste asistenta sociala si a suferit o duzina de operatii, a obtinut in 2008 autorizatia judiciara pentru a se razbuna pe pretendentul ei.
Potrivit mai multor organizatii, autoritatile iraniene au facut presiuni de luni de zile pe ea sa se razgandeasca, avand in vedere repercusiunile cazului in strainatate. „Se parea ca toata lumea asteapta sa vada ce am facut”, a asigurat Bahrami dupa ce l-a iertat pe barbatul revoltat.
Amnesty International a fost una dintre organizatiile care a condus o campanie de stopare a sentintei brutale, deoarece, potrivit presedintelui sau din Spania, Alfonso Lopez, „atat victima, cat si acuzatul au dreptul la un proces echitabil in care sunt stipulate pedepse proportionale si nu pedepse care echivaleaza cu tortura”.
In decizia lui Bahrami, a cantarit si sfaturile doctorului Ramon Medel, de la Institutul de Microchirurgie Oculara din Barcelona, potrivit celor spuse ea insasi. „M-a intrebat si i-am spus ca nu ar trebui sa o faca, desi parea deja convins”, spune Medel, care a efectuat opt interventii chirurgicale pe Bahrami si are altele in asteptare. Specialistul, care a tratat alte doua iraniene atacate cu acid, subliniaza „dificultatea” de a intelege, din societatea occidentala, existenta legii represaliilor.
Cazul lui Bahrami nu este un caz izolat in Iranul de astazi, unde unele atacuri fizice au fost rezolvate prin pedeapsa. In 2010, de exemplu, autoritatile i-au amputat mana unui barbat acuzat de omor, iar alti doi au fost condamnati sa fie orbiti cu acid, unul dintre ei, pentru a-si pierde si urechea ca despagubire pentru infractiunile comise.
Femeile pot cere razbunare doar daca platesc despagubiri financiare agresorului lor.
„Regimul foloseste qisas pentru a speria populatia si a preveni protestele pro-democratie”, denunta Moghaddam de la IHR. „Oamenii nu pot demonstra, dar pot alege daca aplica sau nu qisas”, conchide el.
Oribilul „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” este binevenit si in Arabia Saudita si Pakistan, potrivit Amnesty, desi este mai putin frecvent decat in Iran. Regele Hammurabi nu si-ar fi imaginat ca legea lui de razbunare va fi inca in vigoare aproape patru milenii mai tarziu, foarte aproape de locul in care a scris-o. Orasul antic Sippar, in actualul Irak, se afla la doar 200 de kilometri de Iran. Tirani precum Ahmadinejad inca considera valida conceptia lor respingatoare despre justitie.
