Dragii mei,
Acu ceva vreme, intr-o zi, pe la 6 si ceva dimineata, eram intr-o masina care ma ducea la munte. Eram tare entuziasmata, ca de obicei, si abia asteptam sa ajungem. Mintea imi zburda deja pe culmi, unde era mai frumos ca niciodata si nicicum nu puteam fi mai aproape de rai.
Atunci mi-am dat seama pentru prima data de cand merg pe munte ca am luat de-a gata totul. Tot ce am primit mi s-a parut ca am castigat in mod firesc. Fara sa ma gandesc vreun pic ca n-as fi putut niciodata sa ajung acolo sus, pe munte, fara ajutor. Fara niste oameni, care poate nici nu stiu cat de mult au ajutat pe altii cu ideile lor sau prin ceea ce au facut.
Brusc in acel moment mi-am dat seama ca acestor oameni, pe care in mare nici macar nu-i cunosc, le datorez enorm. Fara ei viata mea ar fi total nesarata, pentru ca as fi privata de unul dintre cele mai frumoase lucruri de pe lume, muntele meu drag. Fara ei, as fi ajuns cu trenul sau cu masina la poale, de unde probabil m-as fi zgait cu capul pe spate spre culmi, si atat. Ceea ce ar fi fost atat de trist!
M-am gandit tot restul drumului la asta, vreo ora – doua cred, iar cand am ajuns la destinatie aveam in cap o lista de oameni pe care cu greu mai reuseam sa o tin minte. Dar am pus-o frumos intr-un sertarel secret si am lasat-o la pastrare putin timp, si uite ca acum o astern si pe hartie. In fine, pe fisierul asta enervant de word, la care m-am zgait multa vreme inainte sa imi adun gandurile ca sa scriu ceva.
Permiteti-mi asadar sa multumesc pe aceasta cale tuturor oamenilor fara de care n-as putea merge pe munte si n-as putea avea atatea bucurii si atatea amintiri frumoase. Nu de alta, dar nu am atatia porumbei pe care sa ii rog sa imi duca scrisorica la fiecare dintre ei, si nici ei nu-s chiaaar asa de destepti incat sa se duca la cineva a carui adresa nici eu nu o cunosc.
Evident, mi-e greu sa aleg cu cine sa incep, asa ca ordinea va fi aleatoare, nu in functie de importanta. Si nu, nu am castigat nici un premiu Nobel, dar nu stiu cum altfel sa formulez ca sa nu sune ca la decernarea premiilor
Here goes:
Multumesc domnului salvamontist care nu m-a lasat sa inghet pe partie si m-a salvat cand aveam 13 ani. Imi facusem piciorul ferfenita in urma unui accident de schi. Pe vremea aia nici presedintele creca nu avea telefon mobil, darmite eu, un plod care ramasese singur, latit pe partie, si nu se putea ridica. Ai mei o luasera inainte, afara se intuneca, iar telescaunul se inchidea in 30 de minute. Probabil as fi ramas acolo, in the middle of nowhere, daca cineva n-ar fi anuntat salvamontul. Nu stiu nici pana in ziua de azi cine a fost, dar daca tot sunt la capitolul asta, ii multumesc si lui/ei, oricine ar fi. De fapt nu am de multumit unui singur salvamontist, pentru ca dupa ce a venit primul care mi-a acordat primul ajutor, au mai venit doi (sau doar unul, nu mai stiu) ca sa ma poata duce pe targa pana jos la telescaun. Sa ma gandesc unde as fi acum fara ei? Mai bine nu…
Si nu sunt singurii care au salvat o viata, ci tuturor trebuie sa le multumesc. Fara ei pe munte ar fi mai multe cruci decat sunt acum.
A, si sa nu uit! Multumesc si domnului doctor care mi-a “lipit” frumos piciorul la loc, chiar daca pentru asta am stat pe o masa cu rotile care se tot misca in timp ce el tot tragea de piciorul meu ca sa mi-l puna la loc. Nu mai conteaza! Conteaza ca acum pot sa merg!
Si cu asta am incheiat cu lucrurile triste!
Trebuie neaparat sa multumesc tuturor celor care au marcat sau au reinnoit marcajele traseelor montane! Fie ei salvamontisti, jandarmi montani sau voluntari in asociatii sau mai stiu eu ce! Da, fiecarui omulet care a mers el pe munte si a pus sablonul pe un copac sau pe o piatra si a dat cu vopseaua acolo. Fiecarui omulet care a mers pe traseu si a facut gramezi de pietricele, pentru ca n-a primit bani sau vopsea pentru marcaje. Fiecaruia dintre ei, tin sa le multumesc din suflet! Fara trasee marcate n-am avea de unde sa incepem, fara marcaje reinnoite ne-am pierde, si asa mai departe. Fara trasee marcate n-am avea harti montane.
Asta e alta categorie de oameni carora trebuie sa le multumesc: cei care fac harti. In cazul meu, Belalpin si Dimap, pentru ca de la ei am hartile pe care mi le-am cumparat. Nu stiu sincer cata munca e in spatele unei harti, dar imi imaginez ca multa! Ceea ce NU pot sa-mi imaginez este cum ar fi daca n-as avea harti montane. Este prea greu! Eu ce-as mai studia ore in sir si cum mi-as mai planifica turele? Nu stiu…
Apoi, multumesc iubitorilor de munte care au construit cabane si, desigur cabanierilor care au grija de ele si se trudesc sa le intretina din greu. Chiar daca s-a inventat cortul, n-as fi calcat prin multe locuri daca nu as fi avut siguranta unei cabane. Vorba aia, cine-a pus cabana-n drum, ala n-a fost om nebun! Pardon, dar pe munte nu sunt carciumi!
La acest capitol, multumesc si celor care au construit si au refacut refugii montane. Nu pot sa spun ca nu as putea sa merg pe munte daca nu ar fi refugii, dar oamenii astia merita toata admiratia din lume, pentru ca cel putin voluntarii nu au nimic de castigat, decat un loc de adapost, in cazul in care ii prinde vreme rea undeva prin zona, care poate ma va prinde si pe mine vreodata in preajma unui refugiu.
Si tot aici multumesc tuturor celor care cara la cabane mancarea si orice fel de alte chestii pentru turisti. Efortul lor este esential pentru noi! Si sa nu uitam nici de magarusi, saracii, chiar daca nu stiu sa citeasca scrisoarea asta!
Acum sa intru un pic in detalii, pentru ca trebuie neaparat sa le multumesc unor prieteni virtuali care m-au ajutat enorm, fara sa stie neaparat.
Primul site care mi-a reaprins dragostea pentru munte a fost welcometoromania.ro. Nu stiu cine l-a facut, nu stiu nimic, decat ca fara ei, cine stie DACA sau CAND as fi redescoperit muntele. Asa ca le multumesc de o mie de ori pentru toate informatiile pe care le-au adunat pe site despre Muntii Apuseni, Retezat si Fagaras, si nu numai, pe baza carora mi-am planificat ultimele 2 concedii de vara si jumatate din concediul de anul acesta.
Urmatorul site pe care l-am descoperit a fost carpati.org. Este de fapt un fel de comunitate a iubitorilor de munte din Romania, care a fost inceputa tot de niste iubitori de munte, in mod evident. Le multumesc lor, pentru aceasta idee minunata si pentru munca pe care o depun de atatia ani, cat si tuturor membrilor care au contribuit cu informatii la cresterea site-ului si nu in ultimul rand administratorilor si celor care organizeaza ture. Sunt acolo niste oameni deosebiti pe care trebuie neaparat sa-i mentionez: Razvan Ilie, cu care am mers in cateva ture si la care ma gandesc acum ca la un frate, Mihaela Diaconescu (Mike) si Mihai, cu care am mers in prima mea tura de initiere si de la care am invatat primele notiuni despre mersul pe munte iarna, si toti cei care mi-au raspuns la intrebari, m-au sfatuit si m-au ajutat cu informatii, extrem de pretioase pentru mine.
Tot la capitolul site-uri am muuulte multumiri de adus tuturor celor care au bloguri sau site-uri de munte, pe care am gasit informatii pe baza carora mi-am planificat multe ture. Va multumesc mult pentru idei si pentru ca v-ati gandit sa impartasiti cu lumea locurile frumoase pe care le-ati vazut.
Stati asa ca n-am terminat. Mai am o gramada de persoane, cum ar fi de exemplu nenea cu titicarul care ne-a dus de mai multe ori de la Gara Busteni la Gura Diham si inapoi, care isi lungea gatul saracul pe traseu dupa noi si ne astepta. Fara el nu cred ca as fi mers pe drumul ala la picior mai mult de o data si nu as mai fi facut niste trasee foarte frumoase.
Pe urma as vrea sa multumesc tuturor celor care NU taie padurile si celor care NU lasa gunoaie pe munte si respecta cabanele si refugiile si munca celor care au grija de ele si le-au construit sau refacut, pastrandu-le curate si intacte. Motivele sunt lesne de inteles si nu are sens sa insist pe ele acum.
Ei si chiar daca la sfarsit, nu in ultimul rand as vrea sa multumesc lu’ mami si lu’ tataitu, care m-am dus pe munte cand erau mica si m-au invatat sa iubesc natura, si prietenului meu, care a mers cu mine peste tot pe unde mi-am dorit fara nici cea mai mica obiectie. Ei… poate doar unele mici atunci cand rucsacul parea din ce in ce mai greu sau cand tipam “poza” una doua Dar important e ca a mers! Altfel as fi stat acasa ca pensionara : ))
Deci dragilor, va multumesc din suflet! Pentru ca datorita voua, viata mea este infinit mai frumoasa, si fara voi toti, as fi tare amarata si tare saraca la suflet …
Acu, daca ajunge aceasta scrisoare la voi si va regasiti printre acesti oameni deosebiti, ma bucur tare mult, iar daca nu, va rog faceti ceva pentru sufletul meu: dati cumva, cum vreti si stiti voi, aceasta scrisoare mai departe, poate ajunge macar la cativa dintre destinatari.
Va multumesc!
