Pneumococcul – Streptococcus pneumoniae – este microbul cel mai des implicat in etiologia pneumoniilor comunitare, otitelor, meningitelor bacteriene. In afara de sfera respiratorie, pneumococul este responsabil de infectii articulare si osoase, cardiace (endocardita), etc.
Pneumococii sunt coci Gram-pozitivi, dispusi „in diplo” (doi cate doi, ca boabele de cafea) avand o capsula comuna; structura polizaharidica diferita a capsulei a permis identificarea pana in prezent a 91 de serotipuri de Streptococcus pneumoniae. Nu toate aceste tulpini sunt incriminate de aparitia infectiilor pneumococice. Serotipurile care determina cel mai frecvent infectii au fost incluse in vaccinurile existente pe piata.
Boala pneumococica apare in special la varstele extreme (sub 2 ani si peste 65 ani) precum si la persoanele imunodeprimate.
Sursa o reprezinta atat persoanele bolnave, cat si „purtatorii sanatosi”; transmiterea se face prin picaturi de saliva in timpul vorbitului, tusitului, stranutului.
Colonizarea nazofaringelui este favorizata de: fumatul activ, dar si pasiv (afecteaza cilii epiteliului respirator, cili care sunt responsabili partial de apararea mucoasei respiratorii), temperaturile scazute, infectiile respiratorii virale (care scad imunitatea tranzitor), astmul bronsic sau afectiunile bronho-pulmonare cronice.
Excizia chirurgicala a splinei (splenectomia) impiedica eliminarea pneumococului din sange si scade capacitatea organismului de aparare impotriva microbului; la aceasta categorie de pacienti, infectiile pneumococice trebuie prevenite prin vaccinare.
Dupa colonizarea nazofaringelui, pneumococul poate migra, „din-aproape-in-aproape” (la nivelul epiteliului respirator) la nivelul sinusurilor (sinuzita), urechii medii (otita medie), conjunctivelor (conjunctivita bacteriana), trahee, bronhii (traheobronsita) si plaman (pneumonia pneumococica, frecventa sociata cu pleurezie); pe cale sangvina pneumococul poate ajunge si determina infectii la nivel articular (artrita) si osos (osteomielita), cardiac (endocardita, pericardita), meningeal (meningita), peritoneal (peritonita), chiar la nivelul tesuturilor moi (celulita periorbitala), etc.
In cazul copiilor, cele mai frecvente infectii sunt cele respiratorii si in special otita medie acuta. Aplicarea pe medii de cultura a produselor biologice obtinute din exudatul faringian si nazal, aspiratul auricular, secretia conjunctivala, etc. permit identificarea agentului patogen. Izolarea pneumococului pe mediu de cultura este uramata de efectuarea antibiogramei (testarea sensibilitatii, respectiv a rezistentei microbului la diferite antibiotice); sensibilitatea acestuia la peniciline si cefalosporine este variabila, de aceea antibiograma este obligatorie.
Avand in vedere multitudinea afectiunilor pe care le poate provoca pneumococul si gravitatea mare a unora din ele, inca de la inceputul secolului 21 au fost obtinute vaccinuri antipneumococice. Interesul crescut vizavi de acest subiect al oamenilor de stiinta a facut ca in anii ’70-’80 sa se perfectioneze un vaccin cu 23 de valente, care se mai foloseste si azi; dat fiind faptul ca acest vaccin nu confera imunitate pe termen lung si nici sub varsta de 2 ani, unde incidenta si severitatea infectiilor pneumoccocice este maxima, cercetarile au continuat.
Astfel, la inceputul secolului 21 (anul 2000) a aparut un vaccin polizaharidic conjugat, destinat sugarilor si copiilor cu varsta sub 5 ani; de atunci pana in prezent formula s-a imbunatatit, a crescut numarul de serotipuri fata de care protejeaza vaccinul, etc. Vaccinarea poate incepe de la varsta de 6 saptamani; cu cat vaccinarea incepe mai devreme cu atat protectia impotriva pneumococului este mai rapid dobandita; cu cat vaccinarea incepe mai tarziu, cu atat numarul de doze de vaccin este mai mic.
Exista tari, cum este Germania sau Franta, unde vaccinarea antipneumococica se face de rutina;
