Daca bunicii nostri suspinau pentru ca “iubirea lor” nu aparea la bal sau nu ii invita la promenada, noi, beneficiarii inovatiei moderne asteptam, napaditi de fiorii sperantei, in fata monitorului, unde sta deschisa o fereastra de messenger sau, ultimul moft, fereastra de la Facebook.
Practic, pe nepusa masa, iubirea s-a vazut mutata din parcuri sau restaurante in spectaculosul mediu on-line.
Ultima aparitie, Facebook-ul ne ofera, pe gratis, tot ce este necesar pentru cladirea trainica a iubirii mult asteptate: avem poze reprezentative pentru viata pretendentului (cele in care este tagg-uit il surprinde si in momente mai putin placute ca sa stii exact cu cine te incurci), descrierea caracterului, profesia, statutul („single” sau „in a relationship” sau poate „married”) si, nu in ultimul rand gusturile in materie de muzica, filme si lista cu prietenii lui.
Nu mai avem nevoie de priviri transmise pe ascuns, nici de vorbe soptite la ureche – am dat click si ne-am indragostit.
Daca in trecut, femeile asteptau la geam cateva zile sau tresareau cand venea postasul, cu gandul la o posibila scrisoare de la el, femeile din secolul XXI se aseaza in fata calculatorului in astepatarea acelui zgomot care se confunda fie cu aparitia ferestrei de la messenger, fie cu notificarea de la Facebook, fie cu un “buzz” hotarat si agitat.
Cate dintre noi nu am oftat dupa un nickname de tipul “Catalin-fara-speranta” sau mai nou dupa oficiosul “Cosmin Croitoru – inginer”?
Cate dintre noi nu am simtit fluturasi in stomac atunci cand l-am vazut pe „Catalin-fara-speranta” online? Apoi, cate dintre noi nu am dat tarcoale calculatorului – poate-poate „Cosmin Croitoru – inginer” ne va contacta si astfel iubirea noastra se va implini?
Weekend-ul trecut citeam intr-o carte care mi-a devenit tare draga, „Povestile unei inimi”:
“Oricat de amuzant ar suna, realitatea este ca iubirile din vremurile noastre sunt iubiri arhivate: cand vrei sa-ti aduci aminte ce ti-a spus, cand si exact cu ce cuvinte, exista liste de mesaje, de conversatii, de relatii esuate, pe care le poti diseca pana la ultima virgula. Acelasi gen de iubiri care-ti trezesc, din cand in cand, dorinta de a comite o crima pasionala impotriva telefonului mobil, pentru ca nu face tar-tar exact atunci cand ii invoci sunteul. Nu stiu ce nervi de otel avea Penelopa in asteptarea lui Ulise, dar, cu siguranta, ar intelege restristea care le determina pe stra-stra-stranepoatele ei sa verifice de cinci mii de ori pe zi ecranul mobilului si sa tresalte la cel mai mic sunet, sperand ca a sosit acel mesaj”.
Asadar, inventatorii internetului ne-au vandut o alta fericire, o fericire ce are acces la mult mai multi oameni, indiferent unde locuiesc, ce orientari politice sau cati ani au.
“Acum 100 de ani, femeile isi gaseau perechea cu care sa traiasca iubiri ca-n povesti dintr-un total de maximum 50 de barbati vazuti la fata intr-o viata. Noi, femeile high-tech, abia daca reusim sa incropim ceva cat de cat asemanator cu dragostea din cei 4 500 de prieteni de pe Facebook, 500 de followeri pe Twitter, plus alti cateva mii de pe site-urile specializate in socializarea sentimentala”, fragment din “Povestile unei inimi”.
O lume virtuala care ne hraneste cu fantezii noi – am inlocuit visul in care ne proiectam in fata altarului cu fantezia de a scrie pe Facebook: “Alina este in relatie cu Florin”.
Cand ne certam nu mai dam foc pozelor, ci le dam delete de pe Facebook, imediat dupa care stergem intreaga arhiva cu mesaje si apeluri.
Ascundem, din timeline, toate momentele vesele in care eram „check in” cu el, iubirea.
Anuntam, tot pe Facebook, cand ne-am casatorit si cand am divortat, cu cine ne-a inselat sau cu cine ne-am recuplat.
Nu ne mai despartim fata in fata, cu lacrimi pe obraz – ne scriem atacuri infantile in mediul online, daca se poate si cu public.
Desi tehnologia a avut puterea sa ne amageasca cu o forma de comoditate fascinanta, ne-a scapat de zbuciumul apropierii fizice (e mai lejer sa iti transmiti gandurile prin intermediarul calculator, dintr-un fotoliu relaxant) – totusi, nu a reusit sa reseteze sentimente.
Iar mie, cel putin, mi-e dor de despartirile care se incheie cu o mana calda pe chipul femeii…
