Cunoscuta indeosebi ca autoare a unui memorabil jurnal al universului carceral ( alaturi de alte marturii ale generatiei interbelice, precum cele ale lui Mihai Ralea, Camil Baltazar, Cella Serghi, Pericle Martinescu, N.Crainic,Radu Gyr, Adrian Maniu ) apartinand perioadei de inceput a totalitarismului autohton, una violent represiva, beneficiind si de consideratia autoritatilor epocii (v.implicarea ei in controversatul caz Patrascanu), Lena Constante si-a pastrat nealterata vocea luciditatii.
Cartile sale – urmare a experientei concentrationare, Evadarea tacuta si Evadarea imposibila, aparute in prima parte a anilor 90 – au consacrat un stil, au restaurat omenescul in dimensiunile lui originare ( in acest context, documentarul realizat de Thomas Ciulei, intitulat sugestiv, Nebunia capetelor s-a constituit intr-o veritabila parabola ionesciana a macularii memoriei, reiterabila intr-un secol supus agresiunii). Lena Constante, asemeni altor confrati de generatie ( Jeni Acterian, Cella Delavrancea, Rodica Maniu, Ligia Macovei, Florica C.-Jebeleanu, Magdalena Radulescu s.a.) a intruchipat prototipul intelectualului renascentist ( studiind pictura, sociologia si etnomuzicologia). Inzestrata cu o fina intuitie a fenomenului social, cat si a structurilor sale identitare, artista s-a implicat in ample proiecte culturale, de reconstituire a mentalitatilor colective, in consonanta cu miscarea de idei a timpului.
In anii 30 a facut parte din acele echipe de cercetare sociologica, coordonate de Dimitrie Gusti (alaturi de C.Brailoiu, Ernest Bernea, Mihai Focsa, Romulus Vulcanescu, H.Brauner, Traian Herseni,s.a.), cu rol esential in configurarea unei dimensiuni romanesti a existentei, cum i-ar fi spus Constantin Noica. Dupa 1945, Lena Constante va participa la infiintarea Teatrului de papusi Tandarica, in 1954, iar dupa traversarea cortinei s-a consacrat experientelor artei decorative (mai ales in zona tapiseriei si a colajelor, impunand o stilistica cu totul personala, o alta paradigma a discursului plastic, cu rezonante in orizontul arhaitatii autohtone). Lucrarile sale ilustreaza un anotimp singular al memoriei; ele dezvaluie un anume ritm interior, asemeni cariatidelor antice. Ceea ce le particularizeaza e modul de rostire al adevarului, deopotriva estetic si moral. Martora la frecventele mancurtizari ale fiintei umane, creatoarea isi ia revansa in fata istoriei, prin puterea dostoievskiana a confesiunii.
Vazuta ca o conversatie cu un interlocutor imaginar, expozitia deschisa in saloanele Institutului Cultural Roman a insemnat o rememorare a insasi prezentei artistei (evidentiata si prin albumul memorial lansat, insumand lucrarile acesteia, insotit de texte de si despre mostenirea sa spirituala; editat bilingv, el a fost ingrijit de Dragos Tudor, acoperind aproximativ cinci sectiuni: Biografie-incluzand fotografii si documente-, Tapiserie, Icoane-cuprinzand o serie de reproduceri dupa icoane taranesti pe sticla realizate in perioada taberelor etnografice gustiene- urmate de capitolul Ilustratii-rezervat povestilor pentru copii si pentru teatrul de papusi-si de cel intitulat Desene din inchisoare, confesiuni ale unei creatoare intr-un timp al cenusii, cum il numise un alt ostatic al lui, Teohar Mihadas). Despre personalitatea si statura singulara a Lenei Constante, cat si despre ecourile stilului sau in plastica europeana au vorbit Viorica Moisil, Pavel Susara si Tudor Octavian.
