Sterilul Sistem nervos al lui Mircea Daneliuc sau discurs despre legea conservarii obsesiilor 

Mircea Daneliuc a imaginat un story a rebours despre femei, a inserat-o intr-o carte cu rezonante bergmaniene, Marilene si a transpus-o pe film, in Sistemul nervos. Personajul sau e o old lady de 65 de ani prizoniera intr-o lume rea , care o umileste si o abandoneaza, obligand-o la un infinit monolog cu fata la perete. Rodica Tapalaga joaca partitura principala: Niculina Puica, o batrana taranca nebuneste inamorata de un spicher, Paul ( Mircea Radu, playboy mioritic, idealizat si Anatemizat deopotriva). Proprietara a unei jalnice case la tara, oferita cu aparente facilitati amatorilor de turism ecologic, Mam mare ajunge in Capitala pentru a-si vedea Si apara cerbisorul de obscure cabale ce nu-i admit o prezenta mai vie pe ecran. Eroina vorbeste ca in lumea personajelor caragialiene, agramat pana la psihopatie, altfel spus, vede enorm si simte monstruos ; din acest punct de vedere, scenariul elaborat de regizor nu e o simpla adaptare romanesca, ci fictiune pura. Totusi, comicul verbal e singura dimensiune ce confera peliculei valente comice ( v. replica Daca nici pensionarii nu pot sa rastoarne guvernul, atunci cine? ).

Lungmetrajul nu are nimic din lejeritatea unei comedii, reteta ce i se poate atribui fiind aceea de farsa tragica rosseliniana. Cu toate minusurile de compozitie , de viziune sau de constructie epica , prestatia Rodicai Tapalaga e laudabila, ea reusind sa faca plauzibil, legitim structura unui personaj cu multiple inhibitii comportamentale ,ce sufera de un fel de alerta psihica, penduland intre stari afective extreme (de altfel, pe tot traseul filmului nu se poate intelege trecerea in cascade de la tristete la bucurie, si apoi la depresie.Niculina vorbeste nonstop, conturand un gen de solilocviu interminabil mai ales pentru propriile sale urechi, pe toata durata intamplarilor la care o supune destinul;actrita se afla intr-o permanenta stare de reflexivitate, cum ar fi spus maestrul Suchianu).

Din perspectiva eroinei, nu exista o frontiera intre realitate si imaginar; povestea naufragiului ei afectiv pare desprinsa dintr-un vis bunuelian, cu accente balcanice . Pe de alta parte, unul din protagonistii peliculei, Valentin Teodosiu marturisea fara emfaza: Sa lucrezi cu un regizor ca Daneliuc e cumplit de frumos. Din nefericire, personajul demnitarului orb jucat de Dorel Visan functionand ca o metafora ( cum declara acesta ) e legat ombilical de trecutul personajului titular, dezvaluit si convertit epic, prin flash-back-uri succesive, in maniera unui Bolognini .

Oglinda deformanta a unui timp arlechinesc, Sistemul nervos ramane ca si alte lung-metraje ale regizorului, Senatorul melcilor sau cel mai recent, Ambasadori , cautam patrie, prezentat la Venetia- filmul unui muralist de secol XIX, disperat la modul cioranian , de mastile unei societati scindate, orchestrate din umbra ,de nostalgii dictatoriale si aspiratii neroniene. In idealismul ei aparent, Mam mare e un autentic reprezentant si critic deopotriva al unei societati inundate de vulgaritate si dispret suveran fata de o morala a celor vulnerabili(v. participarea eroinei la actiunile de revolta ale pensionarilor, scene ce amintesc de unele cadre feliniene din filmele celui ce-si imagina Roma ca pe un oras deschis).

Daca este sa comparam acest film cu pelicule invecinate ca sursa de inspiratie, Filantropica sau Occident,atunci plusul de adevar al cineastului lui Iacob la imaginea condescendenta a Romaniei e unul de grotesc si test al sordidului generalizat(v. numitorul comun al personajelor filmelor:obsesia igenofila a urinoterapiei, fapt ce te face sa crezi ca Daneliuc si-ar fi dorit a aplica in lantul epic al peliculei, niste principii ale esteticii uratului , intelese ca motor unanim al desfasurarii filmului) Privit in ansamblu si acest film al lui Daneliuc nu face decat sa demonstreze pe urmele lui Lucian Pintilie ca Romania e un teritoriu al lui Ubu-rex , unde totul e permis , iar anormalul a devenit o maniera inconfundabila a celor alesi de a conserva puterea , indiferenti la consecinte. O imagine total adecvata personajelor si ambiantelor i se datoreaza rafinatului director de imagine, vechi colaborator al cineastului, Calin Ghibu, invitand la meditatie, in pofida unor pasaje ambigue din arhitectura peliculei. Lungul drum al cautarii unor certitudini va fi trecut asadar, si prin labirintul acestui film, Infatigabila incercare de a reconstrui ultragiata constiinta a unei natiuni.