Cata luciditate, atata drama. Prin urmare, orice om destept are nevoie de o citadela secreta, iar pentru mintile limpezi care iubesc cunoasterea, evadarea din realitate prin cultura este cea mai la indemana si cea mai nobila indeletnicire.
In sprijinul acestei idei, Muriel Barbery, spirit cartezian de o eleganta distanta, a scris un roman foarte frantuzesc si foarte parizian, intr-o limba fluida si elevata de care Voltaire ar fi mandru. O poveste cu un miez profund, uman si sensibil, un conte philosophique zen despre cum sa vezi eternul in efemer, esentialul in iluzoriu, si cum sa te bucuri zi de zi de lucrurile frumoase, contempland stropul tau de nemurire in mersul haotic al lumii.
Le Figaro a descris aceasta carte drept „fenomenul public al deceniului”. Pe de alta parte, au existat comparatii cu Proust. A vandut peste un milion de exemplare in Franta anul trecut si a castigat numeroase premii. Cartea este disponibila pe https://coltulcolectionarului.ro.
„Eleganta ariciului” apartine unui sub-gen distinct: cartea accesibila care flateaza cititorii cu furnirul sau intelectual. Un roman emotionant, amuzant, triumfator, care inalta victoriile linistite ale inconstientului dintre noi.
Povestea se incadreaza intre marturisirile a doua femei: Renee Michel, o portiera de 54 de ani intr-un bloc parizian de apartamente de lux, si Paloma Josse, o fata precoce de 12 ani, fiica uneia dintre cele mai burgheze familii in casa. Paloma a decis ca viata este lipsita de sens si isi face planuri de a se sinucide la 13 ani de nastere.
Intr-un imobil de lux din Paris, traiesc trei personaje inedite: portareasa, in aparenta simpla si cam sleampata, dar care cultiva bucuriile spiritului delectandu-se, in umbra turnului sau de fildes, cu Heidegger, Tolstoi si filme de arta japoneze; sufletul sau pereche, o fetita exceptional de inteligenta, ce simte enorm si vede monstruos absurditatea lumii adultilor, astfel ca, intelegand de la varsta de doisprezece ani cum stau lucrurile in viata, planuieste sa se sinucida, si japonezul sofisticat si misterios, care le uneste destinele si limpezeste apele cu seninatatea lui.
Ne aflam in centrul Parisului, intr-o cladire de apartamente eleganta locuita de familii burgheze. Renee, concierge, este martorul vietii fastuoase, dar vacante ale numeroasilor ei angajatori. In exterior se conformeaza fiecarui stereotip al portierului: gras, dependent de televiziune. Cu toate acestea, necunoscuta de angajatorii ei, Renee este un autodidact de cultura care adora arta, filozofia, muzica si cultura japoneza. Cu umor si inteligenta, ea examineaza viata chiriasilor cladirii care abia sunt constienti de existenta ei.
Apoi exista Paloma, un geniu de doisprezece ani. Este fiica unui parlamentar, un copil talentat si uimitor de lucid, care a decis sa-si incheie viata in data de 16 iunie, a treisprezecea ei zi de nastere. Pana atunci va continua sa se comporte asa cum toata lumea se asteapta ca ea sa se comporte: un pre-adolescent mediocru ridicat pe subcultura adolescenta, o eleva buna, dar nu excelenta, o fiica ascultatoare, dar incapatanata.
Cei trei aristocrati ai inimii reprezinta un unic personaj, omul superior, pentru care cultura, asemenea fericirii, este o stare de gratie, un mod de a fi in acelasi timp in lume si in afara ei, traind si contempland acel “totdeauna in niciodata”, frumusetea din lume. Lectia din aceasta pledoarie pentru arta si literatura, pentru prietenie, filosofie si frumos, are simplitatea complexa a unui haiku: il faut cultiver son jardin, dar mai ales, cu luciditate (si impotriva ei), il faut cultiver son coeur.
